127231

Stiam ca e o crima

Imi este inca teama sa vorbesc despre asta. Am 22 de ani si in urma cu 2 ani am ramas insarcinata in urma unui viol. Nu-mi venea sa cred – aveam deja 6 saptamani de sarcina. La inceput eram incapabila sa gandesc limpede. Totusi stiam ca nu e de competenta mea sa decid intre viata si moarte. La inceput o prietena mi-a aratat compasiune si parea interesata de starea mea, dar dupa un timp mi-a zis ca nu mai are chef sa-mi asculte problemele. Eram dezorientata, deznadajduita si dezamagita. Am jurat atunci ca nu ma voi mai destainui nimanui, de teama sa nu fiu respinsa din nou. Dupa multe ezitari si ganduri de sinucidere m-am decis sa fac avort, desi nu eram pe deplin convinsa. Stiam ca e o crima.

Se apropia ziua programata pentru interventie. Am avut atacuri de panica; noaptea visam ca micutul pe care trebuia sa-l avortez ma intreba plangand de ce vreau sa o fac. Apoi ma trezeam uda de transpiratie. Scena aceasta imi apare deseori si astazi in minte. Nu pot scapa de ea. Imi amintesc fiecare detaliu.

Primul gand dupa ce m-am trezit din narcoza a fost: „Ce prostie am facut!” Apoi am inceput sa plang si nu m-am oprit toata ziua. Eram incapabila sa fac ceva. Simteam o nevoie imperioasa sa vorbesc cu cineva, insa am fost mereu respinsa. Asta m-a determinat sa ma gandesc la sinucidere. Dar o voce interioara imi spunea: „Nu te da batuta. Viata este prea pretioasa pentru a o distruge.” M-am decis sa uit, sa alung din minte tot ce s-a intamplat si pot spune ca aproape am reusit. Doar cand vedeam copii mici sau femei insarcinate, imi intorceam capul. Nu puteam sa-i vad, ma simteam murdara. Ma gandeam cat de mare ar fi burta mea, daca … Ma gandeam sa accept ideea ca sunt o criminala.

Dupa un an am ajuns la concluzia ca nu mai pot continu in felul acesta. Trebuia sa „iau taurul de coarne”, si sa inteleg tot ce s-a intamplat. Mi-am procurat diferite materiale informative despre avort si am discutat cu alte femei afectate. Cu cat ma gandeam mai mult la cele intamplate, cu atat mai mult ieseau la iveala sentimentele pe care incercam sa le suprim. Mai intai m-a coplesit vinovatia, apoi am devenit mai irascibila si plangeam foarte des, inchipuindu-mi ca nu voi mai avea niciodata copii. Relatiile mele cu ceilalti s-au schimbat foarte mult. Am devenit precauta si critica. Asa am pierdut multi prieteni care nu mai puteau sa suporte accesele mele de depresie si tristete. Dar astfel am aflat si cine sunt adevaratii mei prieteni, cei are imi suporta toanele si momentele de tristete. Le sunt recunoscatoare. Stiu ca daca nu continui sa ma ocup de mine, ma voi distruge. Dupa atat timp inca ma simt vinovata.

Magda

admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *